"Ingerul si copilul pazitor" la Radio Romania Cultural

Taifas in doua Ligii (Ligia Necula si Ligia Tonita) la Radio Romania Cultural, duminica, 9 iunie 2013, despre cartea "Ingerul si copilul pazitor". La emisiunea "Jocul de-a literatura"

Emisiunea inregistrata:
jocul-de-a-literatura-copilul-pazitor-part-1-of-4
jocul-de-a-literatura-copilul-pazitor-part-2-of-4
jocul-de-a-literatura-copilul-pazitor-part-3-of-4
jocul-de-a-literatura-copilul-pazitor-part-4-of-4

Multumesc din suflet doamnei Ligia Necula si Copilului pazitor cititor Maria.

Pagini de carte: Ingerul si copilul pazitor

Astăzi stau cu Valeria. Ne-am pus în gând să construim o poveste.

- A fost odată ca niciodată…, încep eu cea mai grea frază.

- Eu nu vreau o poveste care a fost odată! sare fetiţa cât colo.

- Ei?

- Vreau o poveste care a fost acum!

- Adică una care se întâmplă azi?

- Acuma este azi?

- Acum este acum, când te uiţi la mine cu ochii ăştia mari de albaştri.

- Ar trebui ca toate poveştile să trăiască numai acum. Ca să le văd mai bine şi mai direct.

- Ca să le vezi direct…

- Da, şi ca să văd cum sunt îmbrăcate.

- Cum ai îmbrăca povestea care stă să vină?

- Stă sau vine?

- E la uşă. Şi la geamuri. Şi pe stradă…

- Şi-n copaci?

- Da.

- Şi pe flori?

- Şi.

Valeria coboară subit vocea.

- E peste tot? Când intră?

- Acum. Dar mai întâi spune-mi cum o  îmbraci.

- Păi, e goală?

- Aşa e cu poveştile care trăiesc acum. Tu va trebui să le îmbraci, să le încalţi, să le hrăneşti, să le şopteşti, să le mângâi pe frunte…

Fetiţa deja e cu totul adâncită între hăinuţe. Nu se poate hotărî între o rochiţă albă şi o salopetă portocalie cu multe buzunare.

Ligia Tonita, cateva cuvinte

Am crescut. Am cautat. Nu am gasit. Unul cate unul, bifam lucrurile pentru care nu trebuie sa pierdem timpul…si tot cautam…Printre copii, esti cel mai aproape… iti pastrezi prospetimea cautarii. Copiii sunt inspre aducere-aminte de tine….ori sine… Multumesc tuturor copiilor care au ras pana au cazut de pe scaunel, care au venit dupa spectacol si au spus: “Este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in viata mea(o viata de 3-4 anisori)!”, care mi-au dat in dar, impaturite, trei flori, un soare si iarba verde in triunghi…care intreaba despre Cenusareasa “Cine-i domnisoara?”…care plang pentru ca papusica lor nu joaca si ea in piesa…Am patit la un spectacol sa nu mai simt greutatea papusilor pe care le manuiam…eram aproape de starea de zbor…Pentru ca ei, copiii, iti construiesc locul in care tu sa intri, sa te descoperi si sa te asezi cuminte pe marginea patului: “Ce cald e aicea,la voi!” Spui si nu-ti mai vine sa pleci. Ramai asa, agatat de cer, intr-o doara.

Pagini de carte: Strada din Colțul Gurii

Când mă întorc, Năzbâtie! Se uita la mine cu felinarele alea verzi de ochi, zâmbind în colţul gurii. Ah, acum înţeleg numele: Strada din Colţul Gurii se poate traduce foarte uşor „drumul cu zâmbete”.

- Bine-ai venit, Muni! Mă bucur că pot să-ţi vorbesc. Uite meniul.

Năzbâtia mea are serviciu! Nu ştiam că poate merge pe două lăbuţe aşa de firesc şi mai poate căra şi cărţi. Deschid meniul şi o mulţime de arome ies din cartea asta cu nume noi. Ca şi cum citeam cuvinte vii:

„Ceai de iasomie cu seminţe de răbdare şi îngăduinţă.

Ceai de portocale cu bucurii asortate.

Cafea de lumină aurie cu boabe de veselie trecută  prin curcubeu.

Ceai copilăros din primele cireşe de mai.

Cafea din boabe de curaj şi bucheţele de bunătate nemuritoare…”

Ridic ochii să mă încredinţez că nu am nimerit într-un basm. Îngerul Lumânare îi spune ceva lui Năzbâtie. La masa vecină a venit noaptea, adică Zâna de Noapte Bună în persoană. E fermecătoare. Are o pălărie înaltă, înaltă şi trei stele adevărate cuibărite în vârf. De glezna piciorului ei stâng e legată o sfoară foarte fină. O urmăresc, imaginându-mi că duce către un zmeu ridicat în înaltul cerului. Când colo… Luna! Hei, Luna e legată de piciorul Zânei de Noapte Bună! Unde o fi vrând să fugă? Ia te uită ce păzitor straşnic are! Abia îmi stăpânesc râsul. Zâna mă observă şi zâmbeşte şi ea.

-  Pe sforicica asta urcă visele copiilor. De pe Pământ până la Lună.

- Ce invenţie nemaipomenită, spun eu ruşinată de gândurile mele dinainte.

Mă întorc la meniu. Năzbâtie aşteaptă să-i comunic alegerea mea.

- Aş bea un ceai copilăros din primele cireşe de mai.

Pagini de carte: Strada din Coltul Gurii

- Aştept.

- Ce?

- Să te bucuri.

Aşa? Pur şi simplu? Bine. Să vedem. Mă gândesc la ceva vesel, mă gândesc aşa intens că devin tot mai serioasă. Se vede treaba că a te gândi la ceva vesel nu e totuna cu a te veseli. La fel cum a te gândi la un pepene nu e totuna cu a mânca un pepene. Aici se cere bucurie, nene, litri de bucurie să curgă pe pereţii ceşcuţobilului meu! Şi deodată am început să simt atâta veselie, că nu mai aveam loc în ceaşcă. Unde dădeam să mă aşez, îmi venea să râd! Înseamnă că am făcut plinul. O smucitură şugubeaţă mă aruncă pe fundul ceştii. Iată că ne-am pus în mişcare. Eram aşa de minunată de felul ăsta nou de benzină, că nu mă mai puteam opri din râs.

În mândria mea, abia aşteptam să văd surprinderea trecătorilor când dau cu ochii de o ceaşcă mare de ceai pe post de automobil.

Pagini de carte: Sarkis

- Urcă pe corabie!

- Mergem într-o aventură? se bucură David instantaneu.

- Da. Vezi tu pâlnia aceea mică?

- Nu văd decât o floricică.

- Ea e. Te rog să-i spui ei încet tot ce simţi faţă de dragonul de mare.

Şi copilul se puse pe vorbă. Petalele florii pâlnie chiar se mişcau în mai multe direcţii, ca urechile unui iepuraş când ascultă sunetele pământului. Era aşa de linişte că aproape se auzea cum sforăie planeta Pluto sub păturica Pisi. Şi David tot povestea, povestea, povestea. Până când…

- Gata.

- Acum vorbele tale se vor transforma în lumină. Vezi semnul acela de mirare, deasupra giruetei?

- Îl văd.

- Când el se va învârti, e semn că transformarea s-a săvârşit.

David nu-şi mai lua ochii de la girueta cea înmiresmată. Nu mai avea răbdare.

- Nu vrea să le transforme! Nu am să mai scap de dragonul de…

Semnul mirării a început să se mire, adică să se învârtă! Mi se părea că visez. Aripile de la corabia-înger încep să se mişte larg şi să mestece aerul din jur. Când a ajuns curentul până la mine, m-a cuprins bucuria. Nu era un aer de toate zilele. Minunata plantă verde, credeţi- mă pe cuvânt, cânta ca un fluier, iar cele şase frunzuliţe vibrau în ritmul muzicii.

Deodată, din floarea cea mare, răsturnată ca o stropitoare peste capul lui David, începu să vină un duş de lumină şi de tot felul de flori colorate.

- Iuhuu! striga David, ridicându-şi mâinile în aer şi jucându-se cu petalele.

Pagini de carte: Sarkis

Simt atingere uşoară de vânt. Un clopoţel mic din spatele vasului scoate un clinchet curat, iar girueta începe să se învârtă. Când se învârte, parcă emană un miros delicat de lăcrimioare.

- Într-acolo! strig eu entuziasmată, după ce se opresc piruetele parfumate ale florii.

- Hai! strigă Sarkis, coechipierul meu de fantezii.

- Spre Pluto! Cu toată viteza!

Dar nu apuc să termin marele îndemn, că uite şi planeta Pluto! Ce mititică şi frumoasă e! David a îngrijit-o de minune. Acum o acoperise de noapte bună cu o păturică pe care eu o cunosc (o cheamă Pisi). Să nu o deranjeze vânturile mai tari ale nopţii sau să o tragă cumva curentul. Ne învârtim în jurul lui Pluto şi îl găsim pe David ghemuit în coasta micuţei planete, unde îşi găsise de treabă: desena o pistă de zbor. Facem prezentările de rigoare. Pluto dormea, nu l-am mai deranjat cu oficiile de gazdă.

- David, am nevoie de ajutorul tău. Pe Tărâmul Imaginaţiei se plimbă nestingherit dragonul de mare, trecu Sarkis direct la subiect.

- Da, îl cunosc, eu l-am adus aici, dar acum nu-mi mai place de el. Mă enervează la culme, vrea să se bată tot timpul fără nicio pauză. Şi pe urmă…

- Pe urmă? îl încurajez eu.

- Pe urmă s-a făcut prea mare. E mult mai puternic decât mine.

- Ştii tu de ce a crescut aşa de tare? îi şopti Sarkis secretos.

- De ce?

- Pentru că se hrăneşte cu frică.

- Asta-i minciună! N-am mai auzit cineva să mănânce frică.

- Şi totuşi e adevărat. Fiecare copil care se teme de el îl face să fie tot mai mare. El nu mănâncă altceva. Nici nu e atât de fioros pe cât pare.

- Posibil… La început chiar ne înţelegeam bine. Era un dragon de treabă. Chiar mă ajuta în expediţii. Până când, la un moment dat… l-am lăsat baltă… Poate că e şi vina mea…

- Vezi? Acum vrei să mă ajuţi? Şi să-l ajutăm şi pe el să revină la bunele obiceiuri?

- Mi-e cam…

Sarkis îl privi sincer în ochi.

- Urcă pe corabie!

- Mergem într-o aventură? 

Copilul pazitor viziteaza alti copii pazitori

Lectura din povestea "Ingerul cu cizme verzi" pentru copii din centre de plasament , invitati la atelierul de creatie "La Nistorica" , Botosani, ianuarie 2013. Aici am auzit pentru prima oara de la un copil ca "nemuritor" inseamna "fara viata". Gazda carismatica: Mihaela Nistorica

Lectura din povestea "Ingerul si copilul pazitor" pentru copiii de la Art Station (si parintii lor), in decembrie 2012, la Clubul Copiilor Isteti. Copii foarte frumosi, cu doi indrumatori de suflet, Elena Lupu si Ionel Barac.

Pagini de carte: Cutia cu lumina

- Aici o să fie cuibuşorul nostru. Hai la somn.

- Nu aşa, înainte de toate trebuie să- mi cânţi o poveste.

- Ţi-am mai spus că eşti o pacoste?

- Mi-ai. De aia mă iubeşti.

- Nu mă dau în vânt după cântat, dar am să încropesc o poveste despre un instrument muzical.

- Hai că- mi place. Care instrument?

- Păi, să-i zicem… dodolină.

- Hei!

- Hei, dacă vrei altceva, n-ai decât să-ţi faci propria poveste.

- În fine. Se aprobă.

- A fost odată o  dodolină. Stătea singurică într-un cuib părăsit de vrabie.

- Cât a stat acolo?

- Până a găsit-o un rândunoi. Fata lui voia să cânte la un instrument, aşa că tatăl tare s-a mai bucurat când a găsit dodolina. Numai că niciunul nu ştia cum funcţionează şi se tot învârteau în jurul ei. Ajunsese săraca dodolină să fie folosită pe post de frachieră, adică membrii familiei îşi aşezau fracul pe ea seara, înainte de culcare, ca să nu se şifoneze. Trist. Tristă era şi fata că acuma avea instrument, dar tot degeaba.

- Şi-atuncea cum s-au descurcat?

- S-au descurcat. Că într-o bună zi a trecut pe-acolo Dodo, profesor cu atestat de dodolină. De cum au auzit că-l cheamă Dodo, pe loc s-au prins rândunoii că au de-a face cu un specialist în dodolină.

- Habar n-aveam să cânt, dar asta rămâne între noi.

- Şi l-au primit în cuibul lor.

- Îi dădeau de mâncare?

- Normal. Îl serveau cu boabe de strugure în fiecare zi.

- Mmm, da? Aduceau struguri de toate felurile?

- De toate. Fata rândunea cânta din zi în zi tot mai frumos. Iar  Dodo se făcea tot mai greu şi cuibul rândunelelor se tot lăsa…

Dragoş se uită zâmbind la Dodo, să-i vâneze reacţia, însă pasărea se înscrisese deja pe calea somnului. Aşa că băiatul, după ce mai răsfoi puţin cartea cu poveşti, în căutare de ceva indicii pentru drumul de a doua zi, aţipi şi el. Copacii, deşi nemulţumiţi că nu au auzit sfârşitul poveştii cu dodolină, s-au dus şi ei la culcare.  

Pagini de carte: Ingerul si copilul pazitor

Aşa că fetiţa îl îmbrăcă pe fluturaş numai din vârful degetelor.

- Gata.

Pe urmă îl înveli cu o petală de mac şi îl legănă uşor. Flu adormi pe loc. Valeria, înduioşată şi bucuroasă de grija drăgăstoasă faţă de prietenul fluture, se întoarse hotărâtă spre îngeraşul Teofil:

- Vreau şi eu să fiu înger păzitor!

- Păi tu eşti deja un copil păzitor.

- Cum adică?

- Te invit într-o călătorie. Înainte, am o vorbă cu vântul. Puneţi cu toţii mânuţele pe abecedar. Şi voi, steluţe - licurici.

Pe urmă Teofil începu a şopti blând, aproape cântat:

Vântule, cuvântule,

Răsfoieşte foile,

Mângâie culorile

Şi-arată-ne-acum

Linia de drum!

Şi vântuleţul se puse pe joc. Îi plăcea şi lui să citească, se pare, pentru că stătea cam mult până să dea paginile. La un moment dat, dintre rândurile multele măruntele, unul începu să pâlpâie intens. Da, aşa cum faci tu lumină în camera ta sau cum îşi aprind licuricii felinarele lor naturale de pe burtică. Un rând ca o linie începe să se mişte, saltă din pagină şi se lungeşte.

- Iat-o , spuse Teofil Îngeraş, cu un aer triumfător, uitasem unde am pitit-o. Haideţi cu toţii pe drum!

Licuricii cititori, fetiţa Valeria şi îngerul Teofil se înhămară la drum, călare pe o linie subţire subţirică dintr-un abecedar.

Vântule, cuvântule,

Du-ne aşternându-ne

În casă de fată!

Şi-arată- ne- acum

Semne pentru drum:

Uşă descuiată,

Ochean de poveste,

Rochiţă albiţă

Geam cu luminiţă.

Şi cum mă uitam prin ocheanul încredinţat mie de Valeria, văd cum se fac tot mai mari în faţa ochilor mei un înger, nişte licurici şi Valeria, toţi călare pe o linie. Am început să scutur ocheanul. Poate s-o fi defectat, îmi ziceam eu. Poate oi fi apăsat vreun buton din neatenţie. Poate l-oi fi întors invers, cu capătul care măreşte. Mă mai uit o dată. Vai, sunt şi mai mari! Parcă sunt gata să-mi intre în ochi! Cum meşteresc eu la instrumentul acesta năzdrăvan de iscodit poveşti, o bufnitură mă face să-mi ies din ale mele. Când mă întorc,  văd o fetiţă răsturnată peste un înger, lângă care ţipă trei licurici cu mâinile pe ochi:

- Stinge lumina!

- Imediat, imediat, se ridică rapid Valeria înainte ca eu să schiţez vreun gest şi stinge becul din casă.

- Mulţumim. Felinarele noastre se defectează la lumină artificială şi pierdem o mulţime de timp la reparaţii.

Lucrurile casei căpătară un aer misterios de la lumina de licurici plus cea de la luna rotundă şi dolofană de pe cerul nopţii. Nu v-am spus că a răsărit luna? Mă iertaţi, cu atâtea întâmplări nemaiîntâmplate… am uitat să vă anunţ de treaba asta. Rămăsesem năucită în mijlocul camerei, cu ocheanul atârnând adormit în mână.

- Tu eşti, Valeria?

- Îhî, zise ea veselă, îţi prezint pe prietenul meu Teofil, îngerul meu de pază. Ei sunt licurici, mari iubitori de cărţi. Voi puteţi căuta pe rafturile alea din spate. Acolo sunt poveştile mele preferate…

Dar cele trei gâze se simţeau deja ca la ele acasă şi dăduseră buzna peste rafturile cu cărţi. Le plăceau mai ales cele cu poze. Poate vă întrebaţi cum deschideau cărţile. Nici nu era nevoie. Lumina lor avea multe proprietăţi, inclusiv aceea de a trece prin hârtie şi carton.

Între timp, eu dau mâna cu Teofil.

- E adevărat!

- Păi ce credeai? zâmbi Valeria cu ochii mari de bucurie.

- Credeam că poveştile nu se pipăie.

- Se vede că nu prea te pricepi, se lăudă ea cu un aer atoateştiutor. Oricum, noi suntem aici în misiune. Nu vrem să te incomodăm. Poţi să-ţi continui treburile tale zilnice. Să ştii că Teofil e foarte interesat de ţara oamenilor. Să nu te stânjeneşti dacă te mai cercetează din când în când.

- Bine, zic eu mai liniştită, după ce văd atâta relaxare la puiul ăsta de fată.

- Acum, că ne-am mai acomodat, zi-mi tu, dragul meu Teofil - Îngeraş, ce ai vrut să spui că eu aş fi un copil păzitor? Şi de ce ne-ai adus acasă? Ah, am uitat să fiu drăguţă! Vrei să te servesc cu ceva? Pun prea multe întrebări? Te simţi bine la mine? Mă duc să-ţi aduc dulceaţă de cireşe amare din cireşul din grădină. Aşteaptă-mă aici.

Valeria iese sărind într-un picior. Eu îmi fac de treabă cu o pensulă uzată şi mă apuc să şterg de praf tastele de la laptop. Mai arunc pe furiş câte o privire către îngerul care stă cuminte pe scaun. Caut în gând vreun subiect de conversaţie, dar nu găsesc nimic. Ce se discută de obicei cu un înger? El se uită fix la mine, curios şi zâmbitor. Nu pare deranjat de pacea asta subită. Deodată se ridică şi, fără să anunţe, mă ia în braţe. Un val de căldură luminoasă mă cuprinde, amestecată cu un fel nou de bucurie. Nu ştiu dacă mai respir de emoţie.

- Uite dulceaţa, se revarsă în toată casa glasul Valeriei, care intrase cu o tavă mare în mâini.

Teofil puse mâna pe linguriţă şi o lansă în paharul cu apă.

- Nu, invers, se ia o linguriţă de dulceaţă, apoi o guriţă de apă. Uite-aşa, vezi?

Fata începu să îi facă o demonstraţie îngeraşului, dar ritualul se dovedi fără sfârşit  la Valeria. Cu siguranţă îi era foame, pentru că mai rămăsese foarte puţină dulceaţă pentru Teofil, care o privea cu interes. Totul era minunat pentru îngeraşul ăsta, pentru că se bucura cu intensitate din orice. Luă şi el ultima linguriţă cu dulceaţă de cireşe amare, apoi bău apă cu poftă. Valeria îl privea cu gura căscată.

- Vezi? Vezi? E cea mai delicioasă combinaţie! O ştiu de la bunica.

- Aşa e! Nemaipomenit! Şi apa îmi place foarte tare. Are un gust de zbor.

- Ia!

 Valeria se puse pe testat încă un pahar cu apă, de parcă acum a descoperit lichidul cu pricina.

- Să ştii că da! E uşoară când o bei şi nu se vede. Adică se vede prin ea. Cum s-ar spune, e transpirată.

- Transparentă, şoptesc eu, să nu deranjez experimentul.

- Aşa. Vrei să-ţi arăt desenele mele?

- Le ştiu pe toate în amănunt.

- A, da, normal, pentru că tu nu mă părăseşti niciodată. Chiar, dacă tot vrei să fii şi tu om un pic, poftim: ia creioanele astea colorate şi fă un desen. Ai desenat vreodată?

- Nu. De-ai şti de câte ori mi-am dorit să fac asta uitându-mă la tine!

- Poftim! Acum e clipa! Eu am să mă aşez aici, sub fereastră, în bătaia lunii, iar tu ai să-mi faci portretul, bine? Iar eu nu am să mă mişc deloc deloc. Vezi să pui şi licuricii, chiar dacă ei nu stau la poză. Să mi-i aşez în păr, ca să par mai frumoasă.

Valeria s-a aşezat turceşte sub lună şi s-a făcut linişte. Pentru un minut.

- Stai, mi-a venit o idee! Aveam pe undeva o pereche de aripi primite cadou la o revistă. Pe unde le-am pus? Uite-le! Nu-s drăguţe? Tu ce număr porţi la aripi? Cred că ţie ţi-s cam mititele.

Valeria se alintă în faţa oglinzii, înhămată cu aripile de hârtie, în timp ce îngerul inspecta cu mare plăcere fiecare creion colorat şi-l încerca pe hârtie. Fetiţa îi aruncă o privire îngăduitoare, după care căzu pe gânduri:

- Îmi mai trebuie o aureolă din aceea cum au îngerii din poze. A, pe unde-a rămas linia aceea luminoasă care ne-a adus pân-aici?

Vie şi aprinsă, dâra de lumină se plimba jucăuş prin cameră. Valeria alerga râzând să o prindă.

- Stai numai puţin. După ce îmi face Teofil  portretul, o să-ţi dau drumul.

Linia se lăsă, în cele din urmă,  prinsă şi îndoită în formă de cerc. După o încoronare triumfătoare, mai face o verificare în oglindă, apoi îşi reia locul de model.

- Gata. Acum chiar că poţi să-mi faci portretul…

După un minut:

- Mai ai? ridică fata din sprâncene.

- Abia am început.

- Vreau să văd ce- ai desenat până acum.

- Nu am terminat, te rog să fii răbdătoare.

- Bine, bine, iartă-mă. Uite că nu mă mai mişc… Gata?

- Nu.

- Acuma?

- Nu.

- Acuma?

- Nici.

- Să ştii că eu desenez mai repede decât tine. Mi s-a terminat toată rezerva de răbdare. Vin să văd!

Fata se aruncă asupra foii de hârtie.

- E tare, tare plăcut să desenezi, zise îngerul visător.

- Unde sunt eu?

- Aici.

- Nu te supăra, dar nu seamănă cu mine. Este doar un curcubeu.

- Mie mi se pare că eşti taman tu: un copil păzitor. Pentru că ai în grijă toate culorile vieţii. Pentru că le foloseşti  în fiecare zi şi le aşezi în fiecare lucru pe care îl faci. Când respiri şi când vorbeşti, când te mişti şi când bei apă. Când dormi, când desenezi, când zâmbeşti, când ţopăi şi când te joci „de-a v-aţi găsitelea”, tu eşti un adevărat copil păzitor. Pentru că păzeşti VIAŢA.

Pagini de carte: Cutia cu lumina

„Copilaşi îndrăgostiţi de roboţei, batmani, bakugani, spidermani, vă rog, de fapt nu vă rog, vă implor: dacă intraţi într-un magazin de jucării, să nu-i cereţi niciodată vânzătorului CUTIA CU LUMINA. Pentru că, dacă-i cereţi vânzătorului cutia cu lumină vă dă afară una- două - şapteş`nouă”

Asta îi citeam acum vreo trei ani lui Dragoş dintr-o carte veche şi prăfuită. Voi credeţi că a uitat? Nici vorbă! Dragoş era copil. Stiti ce este acela un copil? E ceva care nu poate fi comparat cu nimeni si nici transformat in nimic. Un copil este un fel de minune umblatoare, care poate conversa direct cu stelele, cu bondarii si tantarii, cu tigrii si cu copacii de frunza verde. Din nu se stie care motiv, Dragoş nu aflase inca ce lucruri poate sa faca. Puteai sa-i dai orice jucarie, masinarie ori puteai sa-i dai si luna de pe cer, ca el se juca vreo ora (de fapt vreo cincizeci si sapte de minute, ca am si cronometrat) si-apoi o arunca de nu se vedea. De aceea zic, bine ca nu i s-a dat luna, ca cine stie pe unde putea s-o mai repeada si pe ea, saraca. Ramaneam cu totii fără ea: ca unde sa-ti mai agati si tu un vis ori ceva? Pentru ca incercase si terminase tot felul de jucarii, brusc îsi aminti de povestea cea veche. Dădu fuga în pod după ea (că pe asta nu o scanasem să o introducem în calculator şi oricum pe alea în format electronic nu prea le citeşte, zice că nu le poate mirosi) şi cercetă singur, din scoarţă în scoarţă, toată tărăşenia. Nu singur, de fapt, peste tot îl urma ca o umbră pasărea lui albă de companie şi prietenie Dodo. A stat zile şi săptămâni cu nasu-n carte, că nu venea nici la masă.

- Dragoş, hai să mănânci cartofi prăjiţi!

Parcă avea surzeală cronologică, din aia. Sau cronică, pardon. Să nu vină el la cartofi prăjiţi? Grav, foarte grav! Il auzeam vorbind cu Dodo. Nu v-am zis că Dodo vorbeşte? Da, Dodo vorbeşte. Dragoş l-a învăţat de la A-Alb şi pâna la Zi- Ziua. Ei erau cocoţaţi în căsuţa din nuc, eu ascunsă printre pătlăgele.

- Uite, Dodo, scrie negru pe alb: „Moris era cel mai mare negutator de jucarii din tinut. Toti copiii auzisera de el si de vestita sa cutie cu lumina, insa nu stiau exact unde sa-l gaseasca” Dacă are un nume atât de normal, eu spun că e imposibil să nu existe pe bune.

- Mda, zise Dodo căscând plictisit, cu ochii după un ţânţar enervant.

- Eu vreau să găsesc cutia asta cu lumină. Mâine la cântatul cocoşului, adică al telefonului, o luăm din loc.

- Mda…ce?!

„Ce??”, repet şi eu în gând. La aşa măsură extremă nu mă aşteptam.

- Eu nu fac mai mult de zece paşi în afara domiciliului de baştină.

„Foarte bine, Dodo, mă bucuram eu în ascunzătoare, o să-ţi dau ţie cartofii prăjiţi”.

- Nu-i nimic, domnule Dodo Lenevilă, mă duc singur.

- Asta-i o treabă imposibilă de reuşit. Noi nu fiinţăm decât împreună.

„ Ce bazaconie de pasăre! Când a învăţat atâtea cuvinte?” şi m-a pufnit râsul. Nu mult, dar destul cât să mă observe Dragoş.

- Bine, bine, zice el neobişnuit de tare. Am vrut doar să te încerc.

Ce mai tura-vura, a doua zi dis-de-dimineaţă, când m-am dus să verific dacă a vorbit serios, am găsit un bileţel:

„ Bucură-te pentru noi! Pe seară o să ne întoarcem cu o cutie fermecată! Am împrumutat rucsacul verde. Nu te îngrijora şi nu ne mai urmări! Cu drag, Dragos şi cu dor, Dodo.”

Pagini de carte: Miere cu scortisoara

Intr-o dimineaţă se auzi la uşa mea: « Poc! Poc ! Poc ! » Era chiar foarte dimineaţă, aproape de ora 4. M-am dus bodogănind să deschid. Si deschid. Mă uit şi nimic. In cadrul uşii nu stătea nimeni. Doar vântul, neastâmpăratul, mai învârtea câte-o frunză şi o făcea să se creadă  balerină. Aşa, din plictiseală. Mă întorc la somn. Nu trag bine peste mine păturica de lână, că aud : « Poc ! Poc ! Poc ! » Haida de ! Acum chiar nu mă mai duc. Ştiu dinainte că nu e nimeni. Mă întorc pe-o parte şi caut să visez. Mmm, aş visa ceva albastru. Să vedem…pardon, să visăm… « Poc ! Poc !Poc ! » Cum poţi să-ţi alegi un vis în condiţiile astea ? POC !

    - Vin ! strig eu din toţi rărunchii, deşi ştiam ca n-am la cine.

Deschid uşa mai mult de formă, ca poc-ul acela sa fie multumit. Dau sa o inchid, dar ochii imi aluneca in jos si ce vad ? Un inger mic, mic de tot, cu parul valvoi, cu un tricou in sapte culori (sau sase, nu m-am pus pe numarat in clipa aia).

- N-ai o lingura ? zice.

Ia te uita treabă pe el ! De cate ori iti bate un inger la usa ? Poate la voi e trafic continuu, nu si la mine. Ei, si vine si la mine un inger o data si-mi da cea mai obisnuita replica din istoria intrebarilor de ingeri ? Ma uit la el descumpanita.

- N-ai o lingura ? mai intreaba o data, de parca e singura propozitie pe care o stie in limba omeneasca.