„Copilaşi
îndrăgostiţi de roboţei, batmani, bakugani, spidermani, vă rog, de fapt nu vă
rog, vă implor: dacă intraţi într-un magazin de jucării, să nu-i cereţi
niciodată vânzătorului CUTIA CU LUMINA. Pentru că, dacă-i cereţi vânzătorului cutia
cu lumină vă dă afară una- două - şapteş`nouă”
Asta îi citeam acum vreo trei ani
lui Dragoş dintr-o carte veche şi prăfuită. Voi credeţi că a uitat? Nici vorbă! Dragoş era copil. Stiti ce este acela un copil? E
ceva care nu poate fi comparat cu nimeni si nici transformat in nimic. Un copil
este un fel de minune umblatoare, care poate conversa direct cu stelele, cu
bondarii si tantarii, cu tigrii si cu copacii de frunza verde. Din nu se stie
care motiv, Dragoş nu aflase inca ce lucruri poate sa faca. Puteai sa-i dai
orice jucarie, masinarie ori puteai sa-i dai si luna de pe cer, ca el se juca
vreo ora (de fapt vreo cincizeci si sapte de minute, ca am si cronometrat)
si-apoi o arunca de nu se vedea. De aceea zic, bine ca nu i s-a dat luna, ca
cine stie pe unde putea s-o mai repeada si pe ea, saraca. Ramaneam cu totii fără ea: ca
unde sa-ti mai agati si tu un vis ori ceva? Pentru ca incercase si terminase
tot felul de jucarii, brusc îsi aminti de povestea cea veche. Dădu fuga în pod
după ea (că pe asta nu o scanasem să o introducem în calculator şi oricum pe
alea în format electronic nu prea le citeşte, zice că nu le poate mirosi) şi
cercetă singur, din scoarţă în scoarţă, toată tărăşenia. Nu singur, de fapt,
peste tot îl urma ca o umbră pasărea lui albă de companie şi prietenie Dodo. A
stat zile şi săptămâni cu nasu-n carte, că nu venea nici la masă.
- Dragoş, hai să mănânci cartofi
prăjiţi!
Parcă avea surzeală cronologică,
din aia. Sau cronică, pardon. Să nu vină el la cartofi prăjiţi? Grav, foarte
grav! Il auzeam vorbind cu Dodo. Nu v-am zis că Dodo vorbeşte? Da, Dodo
vorbeşte. Dragoş l-a învăţat de la A-Alb
şi pâna la Zi- Ziua. Ei erau cocoţaţi
în căsuţa din nuc, eu ascunsă printre pătlăgele.
- Uite, Dodo, scrie negru pe alb:
„Moris era cel mai mare negutator de
jucarii din tinut. Toti copiii
auzisera de el si de vestita sa cutie cu lumina, insa nu stiau exact unde sa-l
gaseasca” Dacă are un nume atât de normal, eu spun că e imposibil să nu
existe pe bune.
- Mda, zise Dodo căscând
plictisit, cu ochii după un ţânţar enervant.
- Eu vreau să găsesc cutia asta
cu lumină. Mâine la cântatul cocoşului, adică al telefonului, o luăm din loc.
- Mda…ce?!
„Ce??”, repet şi eu în gând. La
aşa măsură extremă nu mă aşteptam.
- Eu nu fac mai mult de zece paşi
în afara domiciliului de baştină.
„Foarte bine, Dodo, mă bucuram eu
în ascunzătoare, o să-ţi dau ţie cartofii prăjiţi”.
- Nu-i nimic, domnule Dodo
Lenevilă, mă duc singur.
- Asta-i o treabă imposibilă de
reuşit. Noi nu fiinţăm decât împreună.
„ Ce bazaconie de pasăre! Când a
învăţat atâtea cuvinte?” şi m-a pufnit râsul. Nu mult, dar destul cât să mă
observe Dragoş.
- Bine, bine, zice el neobişnuit
de tare. Am vrut doar să te încerc.
Ce mai tura-vura, a doua zi
dis-de-dimineaţă, când m-am dus să verific dacă a vorbit serios, am găsit un
bileţel:
„ Bucură-te
pentru noi! Pe seară o să ne întoarcem cu o cutie fermecată! Am împrumutat
rucsacul verde. Nu te îngrijora şi nu ne mai urmări! Cu drag, Dragos şi cu dor,
Dodo.”
