Intr-o dimineaţă se auzi la uşa
mea: « Poc! Poc ! Poc ! » Era chiar foarte dimineaţă,
aproape de ora 4. M-am dus bodogănind să deschid. Si deschid. Mă uit şi nimic.
In cadrul uşii nu stătea nimeni. Doar vântul, neastâmpăratul, mai învârtea câte-o
frunză şi o făcea să se creadă balerină.
Aşa, din plictiseală. Mă întorc la somn. Nu trag bine peste mine păturica de lână,
că aud : « Poc ! Poc ! Poc ! » Haida de !
Acum chiar nu mă mai duc. Ştiu dinainte că nu e nimeni. Mă întorc pe-o parte şi
caut să visez. Mmm, aş visa ceva albastru. Să vedem…pardon, să visăm… « Poc !
Poc !Poc ! » Cum poţi să-ţi alegi un vis în condiţiile
astea ? POC !
- Vin ! strig eu din toţi rărunchii, deşi ştiam ca
n-am la cine.
Deschid uşa mai mult de formă, ca
poc-ul acela sa fie multumit. Dau sa o inchid, dar ochii imi aluneca in jos si
ce vad ? Un inger mic, mic de tot, cu parul valvoi, cu un tricou in sapte
culori (sau sase, nu m-am pus pe numarat in clipa aia).
- N-ai o lingura ? zice.
Ia te uita treabă pe el ! De
cate ori iti bate un inger la usa ? Poate la voi e trafic continuu, nu si
la mine. Ei, si vine si la mine un inger o data si-mi da cea mai obisnuita
replica din istoria intrebarilor de ingeri ? Ma uit la el descumpanita.
- N-ai o lingura ? mai
intreaba o data, de parca e singura propozitie pe care o stie in limba
omeneasca.
