Când mă întorc, Năzbâtie! Se
uita la mine cu felinarele alea verzi de ochi, zâmbind în colţul gurii. Ah, acum
înţeleg numele: Strada din Colţul Gurii se poate traduce foarte uşor „drumul cu
zâmbete”.
- Bine-ai venit, Muni! Mă
bucur că pot să-ţi vorbesc. Uite meniul.
Năzbâtia mea are serviciu! Nu ştiam
că poate merge pe două lăbuţe aşa de firesc şi mai poate căra şi cărţi. Deschid
meniul şi o mulţime de arome ies din cartea asta cu nume noi. Ca şi cum citeam
cuvinte vii:
„Ceai de iasomie cu seminţe de răbdare şi îngăduinţă.
Ceai de portocale cu bucurii asortate.
Cafea de lumină aurie cu boabe de veselie trecută prin curcubeu.
Ceai copilăros din primele cireşe de mai.
Cafea din boabe de curaj şi bucheţele de bunătate nemuritoare…”
Ridic ochii să mă încredinţez
că nu am nimerit într-un basm. Îngerul Lumânare îi spune ceva lui Năzbâtie. La
masa vecină a venit noaptea, adică Zâna de Noapte Bună în persoană. E fermecătoare.
Are o pălărie înaltă, înaltă şi trei stele adevărate cuibărite în vârf. De
glezna piciorului ei stâng e legată o sfoară foarte fină. O urmăresc, imaginându-mi
că duce către un zmeu ridicat în înaltul cerului. Când colo… Luna! Hei, Luna e
legată de piciorul Zânei de Noapte Bună! Unde o fi vrând să fugă? Ia te uită ce
păzitor straşnic are! Abia îmi stăpânesc râsul. Zâna mă observă şi zâmbeşte şi
ea.
- Pe sforicica asta urcă visele copiilor. De pe
Pământ până la Lună.
- Ce invenţie nemaipomenită,
spun eu ruşinată de gândurile mele dinainte.
Mă întorc la meniu. Năzbâtie aşteaptă
să-i comunic alegerea mea.
- Aş bea un ceai copilăros din
primele cireşe de mai.
