Aşa că fetiţa îl îmbrăcă pe
fluturaş numai din vârful degetelor.
- Gata.
Pe urmă îl înveli cu o petală
de mac şi îl legănă uşor. Flu adormi pe loc. Valeria, înduioşată şi bucuroasă
de grija drăgăstoasă faţă de prietenul fluture, se întoarse hotărâtă spre
îngeraşul Teofil:
- Vreau şi eu să fiu înger
păzitor!
- Păi tu eşti deja un copil
păzitor.
- Cum adică?
- Te invit într-o călătorie. Înainte,
am o vorbă cu vântul. Puneţi cu toţii mânuţele pe abecedar. Şi voi, steluţe - licurici.
Pe urmă Teofil începu a şopti blând,
aproape cântat:
Vântule, cuvântule,
Răsfoieşte foile,
Mângâie culorile
Şi-arată-ne-acum
Linia de drum!
Şi vântuleţul se puse pe joc. Îi
plăcea şi lui să citească, se pare, pentru că stătea cam mult până să dea
paginile. La un moment dat, dintre rândurile multele măruntele, unul începu să pâlpâie
intens. Da, aşa cum faci tu lumină în camera ta sau cum îşi aprind licuricii
felinarele lor naturale de pe burtică. Un rând ca o linie începe să se mişte,
saltă din pagină şi se lungeşte.
- Iat-o , spuse Teofil Îngeraş,
cu un aer triumfător, uitasem unde am pitit-o. Haideţi cu toţii pe drum!
Licuricii cititori, fetiţa
Valeria şi îngerul Teofil se înhămară la drum, călare pe o linie subţire
subţirică dintr-un abecedar.
Vântule, cuvântule,
Du-ne
aşternându-ne
În casă de fată!
Şi-arată- ne- acum
Semne pentru drum:
Uşă descuiată,
Ochean de poveste,
Rochiţă albiţă
Geam cu luminiţă.
Şi cum mă uitam prin ocheanul încredinţat
mie de Valeria, văd cum se fac tot mai mari în faţa ochilor mei un înger, nişte
licurici şi Valeria, toţi călare pe o linie. Am început să scutur ocheanul. Poate
s-o fi defectat, îmi ziceam eu. Poate oi fi apăsat vreun buton din neatenţie.
Poate l-oi fi întors invers, cu capătul care măreşte. Mă mai uit o dată. Vai,
sunt şi mai mari! Parcă sunt gata să-mi intre în ochi! Cum meşteresc eu la
instrumentul acesta năzdrăvan de iscodit poveşti, o bufnitură mă face să-mi ies
din ale mele. Când mă întorc, văd o
fetiţă răsturnată peste un înger, lângă care ţipă trei licurici cu mâinile pe
ochi:
- Stinge lumina!
- Imediat, imediat, se ridică
rapid Valeria înainte ca eu să schiţez vreun gest şi stinge becul din casă.
- Mulţumim. Felinarele noastre
se defectează la lumină artificială şi pierdem o mulţime de timp la reparaţii.
Lucrurile casei căpătară un
aer misterios de la lumina de licurici plus cea de la luna rotundă şi dolofană
de pe cerul nopţii. Nu v-am spus că a răsărit luna? Mă iertaţi, cu atâtea
întâmplări nemaiîntâmplate… am uitat să vă anunţ de treaba asta. Rămăsesem
năucită în mijlocul camerei, cu ocheanul atârnând adormit în mână.
- Tu eşti, Valeria?
- Îhî, zise ea veselă, îţi
prezint pe prietenul meu Teofil, îngerul meu de pază. Ei sunt licurici, mari
iubitori de cărţi. Voi puteţi căuta pe rafturile alea din spate. Acolo sunt
poveştile mele preferate…
Dar cele trei gâze se simţeau deja
ca la ele acasă şi dăduseră buzna peste rafturile cu cărţi. Le plăceau mai ales
cele cu poze. Poate vă întrebaţi cum deschideau cărţile. Nici nu era nevoie.
Lumina lor avea multe proprietăţi, inclusiv aceea de a trece prin hârtie şi
carton.
Între timp, eu dau mâna cu
Teofil.
- E adevărat!
- Păi ce credeai? zâmbi
Valeria cu ochii mari de bucurie.
- Credeam că poveştile nu se
pipăie.
- Se vede că nu prea te
pricepi, se lăudă ea cu un aer atoateştiutor. Oricum, noi suntem aici în misiune.
Nu vrem să te incomodăm. Poţi să-ţi continui treburile tale zilnice. Să ştii că
Teofil e foarte interesat de ţara oamenilor. Să nu te stânjeneşti dacă te mai
cercetează din când în când.
- Bine, zic eu mai liniştită,
după ce văd atâta relaxare la puiul ăsta de fată.
- Acum, că ne-am mai acomodat,
zi-mi tu, dragul meu Teofil - Îngeraş, ce ai vrut să spui că eu aş fi un copil
păzitor? Şi de ce ne-ai adus acasă? Ah, am uitat să fiu drăguţă! Vrei să te
servesc cu ceva? Pun prea multe întrebări? Te simţi bine la mine? Mă duc să-ţi
aduc dulceaţă de cireşe amare din cireşul din grădină. Aşteaptă-mă aici.
Valeria iese sărind într-un
picior. Eu îmi fac de treabă cu o pensulă uzată şi mă apuc să şterg de praf
tastele de la laptop. Mai arunc pe furiş câte o privire către îngerul care stă
cuminte pe scaun. Caut în gând vreun subiect de conversaţie, dar nu găsesc
nimic. Ce se discută de obicei cu un înger? El se uită fix la mine, curios şi
zâmbitor. Nu pare deranjat de pacea asta subită. Deodată se ridică şi, fără să
anunţe, mă ia în braţe. Un val de căldură luminoasă mă cuprinde, amestecată cu
un fel nou de bucurie. Nu ştiu dacă mai respir de emoţie.
- Uite dulceaţa, se revarsă în
toată casa glasul Valeriei, care intrase cu o tavă mare în mâini.
Teofil puse mâna pe linguriţă
şi o lansă în paharul cu apă.
- Nu, invers, se ia o
linguriţă de dulceaţă, apoi o guriţă de apă. Uite-aşa, vezi?
Fata începu să îi facă o
demonstraţie îngeraşului, dar ritualul se dovedi fără sfârşit la Valeria. Cu siguranţă îi era foame, pentru
că mai rămăsese foarte puţină dulceaţă pentru Teofil, care o privea cu interes.
Totul era minunat pentru îngeraşul ăsta, pentru că se bucura cu intensitate din
orice. Luă şi el ultima linguriţă cu dulceaţă de cireşe amare, apoi bău apă cu
poftă. Valeria îl privea cu gura căscată.
- Vezi? Vezi? E cea mai
delicioasă combinaţie! O ştiu de la bunica.
- Aşa e! Nemaipomenit! Şi apa
îmi place foarte tare. Are un gust de zbor.
- Ia!
Valeria se puse pe testat încă un pahar cu
apă, de parcă acum a descoperit lichidul cu pricina.
- Să ştii că da! E uşoară când
o bei şi nu se vede. Adică se vede prin ea. Cum s-ar spune, e transpirată.
- Transparentă, şoptesc eu, să
nu deranjez experimentul.
- Aşa. Vrei să-ţi arăt
desenele mele?
- Le ştiu pe toate în amănunt.
- A, da, normal, pentru că tu
nu mă părăseşti niciodată. Chiar, dacă tot vrei să fii şi tu om un pic, poftim:
ia creioanele astea colorate şi fă un desen. Ai desenat vreodată?
- Nu. De-ai şti de câte ori
mi-am dorit să fac asta uitându-mă la tine!
- Poftim! Acum e clipa! Eu am
să mă aşez aici, sub fereastră, în bătaia lunii, iar tu ai să-mi faci
portretul, bine? Iar eu nu am să mă mişc deloc deloc. Vezi să pui şi licuricii,
chiar dacă ei nu stau la poză. Să mi-i aşez în păr, ca să par mai frumoasă.
Valeria s-a aşezat turceşte
sub lună şi s-a făcut linişte. Pentru un minut.
- Stai, mi-a venit o idee!
Aveam pe undeva o pereche de aripi primite cadou la o revistă. Pe unde le-am
pus? Uite-le! Nu-s drăguţe? Tu ce număr porţi la aripi? Cred că ţie ţi-s cam
mititele.
Valeria se alintă în faţa
oglinzii, înhămată cu aripile de hârtie, în timp ce îngerul inspecta cu mare
plăcere fiecare creion colorat şi-l încerca pe hârtie. Fetiţa îi aruncă o
privire îngăduitoare, după care căzu pe gânduri:
- Îmi mai trebuie o aureolă
din aceea cum au îngerii din poze. A, pe unde-a rămas linia aceea luminoasă
care ne-a adus pân-aici?
Vie şi aprinsă, dâra de lumină
se plimba jucăuş prin cameră. Valeria alerga râzând să o prindă.
- Stai numai puţin. După ce
îmi face Teofil portretul, o să-ţi dau
drumul.
Linia se lăsă, în cele din
urmă, prinsă şi îndoită în formă de cerc.
După o încoronare triumfătoare, mai face o verificare în oglindă, apoi îşi reia
locul de model.
- Gata. Acum chiar că poţi
să-mi faci portretul…
După un minut:
- Mai ai? ridică fata din
sprâncene.
- Abia am început.
- Vreau să văd ce- ai desenat
până acum.
- Nu am terminat, te rog să
fii răbdătoare.
- Bine, bine, iartă-mă. Uite
că nu mă mai mişc… Gata?
- Nu.
- Acuma?
- Nu.
- Acuma?
- Nici.
- Să ştii că eu desenez mai
repede decât tine. Mi s-a terminat toată rezerva de răbdare. Vin să văd!
Fata se aruncă asupra foii de
hârtie.
- E tare, tare plăcut să
desenezi, zise îngerul visător.
- Unde sunt eu?
- Aici.
- Nu te supăra, dar nu seamănă
cu mine. Este doar un curcubeu.
- Mie mi se pare că eşti taman
tu: un copil păzitor. Pentru că ai în grijă toate culorile vieţii. Pentru că le
foloseşti în fiecare zi şi le aşezi în
fiecare lucru pe care îl faci. Când respiri şi când vorbeşti, când te mişti şi
când bei apă. Când dormi, când desenezi, când zâmbeşti, când ţopăi şi când te
joci „de-a v-aţi găsitelea”, tu eşti un adevărat copil păzitor. Pentru că
păzeşti VIAŢA.
