- Aici o să fie cuibuşorul
nostru. Hai la somn.
- Nu aşa, înainte de
toate trebuie să- mi cânţi o poveste.
- Ţi-am mai spus că
eşti o pacoste?
- Mi-ai. De aia mă iubeşti.
- Nu mă dau în vânt după
cântat, dar am să încropesc o poveste despre un instrument muzical.
- Hai că- mi place. Care
instrument?
- Păi, să-i zicem… dodolină.
- Hei!
- Hei, dacă vrei altceva, n-ai
decât să-ţi faci propria poveste.
- În fine. Se aprobă.
- A fost odată o dodolină. Stătea singurică într-un cuib
părăsit de vrabie.
- Cât a stat acolo?
- Până a găsit-o un rândunoi.
Fata lui voia să cânte la un instrument, aşa că tatăl tare s-a mai bucurat când
a găsit dodolina. Numai că niciunul nu ştia cum funcţionează şi se tot
învârteau în jurul ei. Ajunsese săraca dodolină să fie folosită pe post de
frachieră, adică membrii familiei îşi aşezau fracul pe ea seara, înainte de
culcare, ca să nu se şifoneze. Trist. Tristă era şi fata că acuma avea
instrument, dar tot degeaba.
- Şi-atuncea cum s-au
descurcat?
- S-au descurcat. Că într-o
bună zi a trecut pe-acolo Dodo, profesor cu atestat de dodolină. De cum au
auzit că-l cheamă Dodo, pe loc s-au prins rândunoii că au de-a face cu un
specialist în dodolină.
- Habar n-aveam să cânt, dar
asta rămâne între noi.
- Şi l-au primit în cuibul
lor.
- Îi dădeau de mâncare?
- Normal. Îl serveau cu boabe
de strugure în fiecare zi.
- Mmm, da? Aduceau struguri de
toate felurile?
- De toate. Fata rândunea
cânta din zi în zi tot mai frumos. Iar
Dodo se făcea tot mai greu şi cuibul rândunelelor se tot lăsa…
Dragoş se uită zâmbind la
Dodo, să-i vâneze reacţia, însă pasărea se înscrisese deja pe calea somnului.
Aşa că băiatul, după ce mai răsfoi puţin cartea cu poveşti, în căutare de ceva
indicii pentru drumul de a doua zi, aţipi şi el. Copacii, deşi nemulţumiţi că
nu au auzit sfârşitul poveştii cu dodolină, s-au dus şi ei la culcare.
