Astăzi stau cu Valeria. Ne-am
pus în gând să construim o poveste.
- A fost odată ca niciodată…, încep
eu cea mai grea frază.
- Eu nu vreau o poveste care a
fost odată! sare fetiţa cât colo.
- Ei?
- Vreau o poveste care a fost
acum!
- Adică una care se întâmplă
azi?
- Acuma este azi?
- Acum este acum, când te uiţi
la mine cu ochii ăştia mari de albaştri.
- Ar trebui ca toate poveştile
să trăiască numai acum. Ca să le văd mai bine şi mai direct.
- Ca să le vezi direct…
- Da, şi ca să văd cum sunt îmbrăcate.
- Cum ai îmbrăca povestea care
stă să vină?
- Stă sau vine?
- E la uşă. Şi la geamuri. Şi
pe stradă…
- Şi-n copaci?
- Da.
- Şi pe flori?
- Şi.
Valeria coboară subit vocea.
- E peste tot? Când intră?
- Acum. Dar mai întâi spune-mi
cum o îmbraci.
- Păi, e goală?
- Aşa e cu poveştile care
trăiesc acum. Tu va trebui să le îmbraci, să le încalţi, să le hrăneşti, să le şopteşti,
să le mângâi pe frunte…
Fetiţa deja e cu totul
adâncită între hăinuţe. Nu se poate hotărî între o rochiţă albă şi o salopetă
portocalie cu multe buzunare.
