Simt atingere uşoară de vânt.
Un clopoţel mic din spatele vasului scoate un clinchet curat, iar girueta
începe să se învârtă. Când se învârte, parcă emană un miros delicat de
lăcrimioare.
- Într-acolo! strig eu
entuziasmată, după ce se opresc piruetele parfumate ale florii.
- Hai! strigă Sarkis,
coechipierul meu de fantezii.
- Spre Pluto! Cu toată viteza!
Dar nu apuc să termin marele
îndemn, că uite şi planeta Pluto! Ce mititică şi frumoasă e! David a îngrijit-o
de minune. Acum o acoperise de noapte bună cu o păturică pe care eu o cunosc (o
cheamă Pisi). Să nu o deranjeze vânturile mai tari ale nopţii sau să o tragă
cumva curentul. Ne învârtim în jurul lui Pluto şi îl găsim pe David ghemuit în coasta
micuţei planete, unde îşi găsise de treabă: desena o pistă de zbor. Facem
prezentările de rigoare. Pluto dormea, nu l-am mai deranjat cu oficiile de
gazdă.
- David, am nevoie de ajutorul
tău. Pe Tărâmul Imaginaţiei se plimbă nestingherit dragonul de mare, trecu
Sarkis direct la subiect.
- Da, îl cunosc, eu l-am adus
aici, dar acum nu-mi mai place de el. Mă enervează la culme, vrea să se bată
tot timpul fără nicio pauză. Şi pe urmă…
- Pe urmă? îl încurajez eu.
- Pe urmă s-a făcut prea mare.
E mult mai puternic decât mine.
- Ştii tu de ce a crescut aşa
de tare? îi şopti Sarkis secretos.
- De ce?
- Pentru că se hrăneşte cu
frică.
- Asta-i minciună! N-am mai
auzit cineva să mănânce frică.
- Şi totuşi e adevărat.
Fiecare copil care se teme de el îl face să fie tot mai mare. El nu mănâncă
altceva. Nici nu e atât de fioros pe cât pare.
- Posibil… La început chiar ne
înţelegeam bine. Era un dragon de treabă. Chiar mă ajuta în expediţii. Până
când, la un moment dat… l-am lăsat baltă… Poate că e şi vina mea…
- Vezi? Acum vrei să mă ajuţi?
Şi să-l ajutăm şi pe el să revină la bunele obiceiuri?
- Mi-e cam…
Sarkis îl privi sincer în
ochi.
- Urcă pe corabie!
- Mergem într-o aventură?
