- Urcă pe corabie!
- Mergem într-o aventură? se
bucură David instantaneu.
- Da. Vezi tu pâlnia aceea
mică?
- Nu văd decât o floricică.
- Ea e. Te rog să-i spui ei
încet tot ce simţi faţă de dragonul de mare.
Şi copilul se puse pe vorbă.
Petalele florii pâlnie chiar se mişcau în mai multe direcţii, ca urechile unui
iepuraş când ascultă sunetele pământului. Era aşa de linişte că aproape se
auzea cum sforăie planeta Pluto sub păturica Pisi. Şi David tot povestea,
povestea, povestea. Până când…
- Gata.
- Acum vorbele tale se vor
transforma în lumină. Vezi semnul acela de mirare, deasupra giruetei?
- Îl văd.
- Când el se va învârti, e
semn că transformarea s-a săvârşit.
David nu-şi mai lua ochii de la
girueta cea înmiresmată. Nu mai avea răbdare.
- Nu vrea să le transforme! Nu
am să mai scap de dragonul de…
Semnul mirării a început să se
mire, adică să se învârtă! Mi se părea că visez. Aripile de la corabia-înger
încep să se mişte larg şi să mestece aerul din jur. Când a ajuns curentul până
la mine, m-a cuprins bucuria. Nu era un aer de toate zilele. Minunata plantă
verde, credeţi- mă pe cuvânt, cânta ca un fluier, iar cele şase frunzuliţe
vibrau în ritmul muzicii.
Deodată, din floarea cea mare,
răsturnată ca o stropitoare peste capul lui David, începu să vină un duş de
lumină şi de tot felul de flori colorate.
- Iuhuu! striga David, ridicându-şi
mâinile în aer şi jucându-se cu petalele.
